Bine ați venit pe site-ul nostru

Doar cei trecuţi de patruzeci şi cinci de ani pot întocmi liste cu numele compozitorilor români de muzică uşoară predecembristă: Camelia Dăscălescu, Mişu Iancu, Alexandru Mandy, Radu Şerban, Aurel Giroveanu, Laurenţiu Profeta, Florentin Delmar, H. Mălineanu, Edmond Deda, Vasile Vasilache jr., Ion Cristinoiu, Gelu Solomonescu, Noru Demetriad, Temistocle Popa, Ely Roman, Paul Urmuzescu, Vasile Veselovski, fraţii Grigoriu, Jolt Kerestely şi – singurul rămas în atenţia publică – Horia Moculescu. Doar cei cu o memorie abil dresată sunt în stare să reproducă numele câtorva dintre textierii epocii (sau poate Epocii): Flavia Buref, George Mihalache, Gina Teodorescu, Aurel Storin, Gh. E. Marian, Harry Negrin, Mihai Maximilian, Saşa Georgescu, Aurel Felea.

Cine priveşte înapoi spre muzica acelor timpuri (nu cu mânie, ca în piesa lui Osborne, ci pradă nostalgiilor de tipul „ce bine era când era rău”) îşi aduce aminte că elementele de interes erau melodia şi interpretul, nicidecum textul. Generaţiile de cântăreţe erau despărţite atent, ca rândurile unui lan de porumb. Sus pe scara vârstei se aflau Lili Bulaesi, Anca Agemolu, Pompilia Stoian, Ilinca Cerbacev, Marina Voica, Lucky Marinescu şi Gigi Marga (pe care insolenţii atenţi la cleveteli o porecliseră Gigi Larga, iar duşmanii carierelor longevive Gigi Morga). Urma Doina Badea, categorie de sine stătătoare, tatonată de sextetul solistelor fabricate la „Steaua fără nume” sau în alte retorte de acelaşi tip: Angela Similea, Corina Chiriac, Doina
Spătaru, Stela Enache, Margareta Pâslaru, Mihaela Mihai. Pentru cine voia sânge proaspăt la începutul anilor ’80, oferta însemna Angela Ciochină, Doina Limbăşanu, Trio Express, Marina Scupra, Natalia Guberna, Eva Kiss, Marina Florea sau Mihaela Runceanu. Singura oază nonconformistă se numea Anda Călugăreanu; Loredana Groza abia începuse urcuşul spre vârf, iar pentru mutarea din muzică uşoară în muzică uşurică se recurgea la serviciile trioului Olimpia Panciu-Marius Ţeicu-Mihai Constantinescu. Trecând la cântăreţi, lista e cam la fel de lungă şi emană acelaşi iz de naftalină plasată în şifonier, printre pardesie: Constantin Drăghici, Nicolae Niţescu, Petre Geambaşu, Luigi Ionescu, Gil Dobrică, Dan Spătaru, Aurelian Andreescu, Ricky Dandel, Cornel Constantiniu, Florin Bogardo, Gică Petrescu, Dorin Anastasiu, Cornel Fugaru, George Nicolescu, Ilie Micolov, Adrian Romcescu, George Enache, Cristian Popescu, başca siamezii danubieni Alexandru Jula şi Ionel Miron. Totul cu participarea omniprezentei orchestre a radioteleviziunii, dirijată de – of course! – Sile Dinicu.

Cine refuză abordarea nostalgică poate opta pentru ironie. Pentru cercetarea amuzată a vremurilor când, de pildă, muzica străină la televiziunea română se reducea la Alla Pugaciova, surorile Kessler, Karel Gott, Dalida, Iordanka Hristova, Zsuzsa Koncz, Vasil Naidenov, Teresa Kesovija, Sacha Distel, Helena Vondrackova, Mireille Mathieu, Udo Jürgens şi – dacă aveam noroc – Al Bano. Erau ani trişti, care generau riposte vesele. Furorul parodic nu s-a simţit niciodată mai bine în România decât în anii ’70-’80, chiar dacă deschizătorul de drumuri venea dintr- un alt deceniu şi domeniu. Păstorel, căci despre el e vorba, a avut meritul de-a fi râs cel mai sonor de pecinginea comunistă şi urmările ei. Fie prin epigrame, fie prin parodieri. Lui îi datorăm unul dintre catrenele cele mai percutante la adresa diplomaţiei roşii instalate la jumătatea secolului trecut: „Am trimis la mauri / Un ministru nou. / Între-atâţia tauri / Să fie şi-un bou”. Şi tot Păstorel a luat Înşir’te, mărgărite a lui Alecsandri şi i-a schimbat ricanând două versuri. Căci dacă în manualul de română scria: „Câte stele sunt pe cer, / Toate pân’ la ziuă pier. /Numai două-s stătătoare / Pân’ la răsărit de soare”, în versiunea teodoreană ultimele două versuri au devenit „Numai una, ca o proastă, / Şade pe uzina noastră”. Când au început să scandeze „Numai una, cea mai proastă, / Zace-n Capitala noastră”, tenorii din galeria Rapidului şi-a lui Dinamo n-au ştiut că batjocorirea Stelei se inspira din poanta unui om atât de aproape de geniu, dar atât de departe de mojicii.

Această formă de amendă textuală a cunoscut mari rafinamente underground în marginea anumitor cântece din muzica uşoară a comunismului carpatin. E vorba de aşa-numitele şlagăre funcţionale, care reproduceau pe portativ ceea ce se rostea...